În calitate de capelan al spitalului Long Island Jewish Forest Hills din statul New York, în cele mai intense luni ale pandemiei COVID-19, părintele Radu Țițonea a fost martor ocular al fragilității și prețiozității vieții umane și a nevoii de iubire, acceptare și conexiune umană pe contextul bolii și a morții.

 

PĂRINTE, PUTEȚI SĂ NE ÎMPĂRTĂȘIȚI CÂTE CEVA DESPRE DUMNEAVOASTRĂ?

M-am născut în cel mai frumos oraș al României, numit Sibiu. Am participat atât la seminarul liceal, cât și la cel teologic din Blaj. Am venit în Statele Unite în ianuarie 2007 și am servit ca secretar până în octombrie 2009, când am fost hirotonit preot al Eparhiei Greco-Catolice Române. La început, am servit misiunea catolică românească Sf. Maria din Queens, N.Y., și am devenit, de asemenea, capelan în 2010 la Spitalul Long Island Jewish Forest Hills.

 

CE ANUME A STÂRNIT VOCAȚIA SPRE PREOȚIE? CARE AU FOST SEMNELE PRIN CARE DUMNEZEU V-A CHEMAT?

Aș spune că semnele pentru vocația preoțească au venit pentru mine încă din copilărie. De exemplu, îmi amintesc că eram extrem de mândru să stau în fiecare duminică în scaunul special alături de bunicul meu, care era cantor în biserica satului. Îmi amintesc, de asemenea, că în fiecare an când preotul venea să binecuvânteze casele după Bobotează, o rugam pe bunica să-mi dea apa sfințită pe care preotul o lăsase pentru noi, pentru a putea binecuvânta animalele din curte. Făceam acest lucru timp de două-trei luni aproape în fiecare zi cântând troparul sărbătoririi „Botezului Domnului”.

 

PE LÂNGĂ ROLUL DE PREOT PAROH, SUNTEȚI ȘI CAPELAN LA UN SPITAL. PENTRU MULȚI, ACEST ROL POATE SUNA DESTUL DE AMBIGUU. CINE SUNTEȚI ȘI CE FACEȚI ÎN ACEST ROL?

Consider rolul preotului în spital ca o împlinire a preoției mele, cel puțin pentru mine. În calitate de capelan al spitalului, slujesc oamenilor de credințe diferite. Le ofer sprijin spiritual în criza lor, întâlnindu-i acolo unde se află în credința lor, nu impunându-mi credințele mele, ci mai degrabă accentuând relația lor cu Creatorul. Îi ajut să facă legătura cu Dumnezeu. Făcând acest lucru, îi ajut să se simtă mai pozitivi iar astfel ei  acceptă mai ușor situația prin care trebuie să treacă în boala sau recuperarea lor.

 

PANDEMICA CREATĂ DE VIRUSUL COVID-19 NE-A SCHIMBAT RADICAL VIAȚA NOASTRĂ. CUM AȚI FĂCUT FAȚĂ ACEASTEI SITUAȚII ÎN LOCURILE UNDE MINISTRAȚI?

În timpul pandemiei COVID-19, am lucrat în spital aproape în fiecare zi. În vârful crizei, am fost acolo aproape o lună întreagă. Focusul meu a fost mereu schimbător. Prima mea prioritate a fost nu doar să ofer suport pacienților noștri, ci să ofer sprijin și personalului care a avut o perioadă foarte dificilă în a face față crizei și pacienților cărora le purtau de grijă. Colegii mei aveau nevoie să mă vadă zilnic pentru a le oferi speranță. Le-am reamintit că, deși au dat 120 la sută în fiecare zi, mulți pacienți vor muri în continuare, iar acest lucru nu este vina lor. Am avut rugăciuni de grup cu diferite departamente. I-am consiliat individual. Am încercat să fiu acolo când au pierdut un pacient sau pe cineva pe care îi iubeau fie din familie, fie din personalul nostru. În același timp, am încercat întotdeauna să îi sun pe enoriași pentru a mă asigura că sunt în regulă. Le-am trimis adesea e-mailuri pentru a-i ține informați. Am început imediat să am Sfânta Liturghie online duminicile și în zilele de sărbătoare, plus serviciile liturgice din Săptămâna Mare, pentru ca aceștia să poată rămâne conectați la biserica și credința noastră. Acasă, am avut sprijinul soției mele, Adina, care, deși speriată, a încercat tot posibilul să fie aproape de mine.

 

Am învățat că viața este foarte prețioasă și trebuie să fim buni unii cu alții și să construim o moștenire bazată pe dragoste și grijă față de semen, deoarece asta poate schimba cu adevărat lumea.

Pr. Radu Țițonea

 

CARE A FOST CEA MAI MARE PROVOCARE ÎN ACESTE ULTIME LUNI?

Cea mai mare provocare a fost să văd oameni murind fără ca familia lor și cei dragi să poată să le fie prin preajmă. De asemenea, a fost dificil să văd tineri cu copii mici acasă, murind de COVID și, nu în ultimul rând a fost greu că am pierdut câțiva membrii ai personalului pe care îi știam.

 

CE AȚI ÎNVĂȚAT DIN ACESTE EXPERIENȚĂ?

Am învățat că viața este foarte prețioasă și trebuie să fim buni unii cu alții și să construim o moștenire bazată pe dragoste și grijă față de semen, deoarece asta poate schimba cu adevărat lumea.

 

UNDE ÎL GĂSTIȚI PE DUMNEZEU ÎN RUTINA ZILNICĂ?

În rutina mea zilnică, încerc să-L caut pe Dumnezeu în fiecare persoană pe care o întâlnesc. Fiind toți fiii și fiicele lui Dumnezeu și având pecetea Duhului Sfânt în noi, cred că îl putem găsi pe Dumnezeu în oamenii pe care îi întâlnim. Cu toții trebuie să-L căutăm în minunăția creației Sale – în fiecare dintre noi.

 

CUM VĂ CONECTAȚI CU DUMNEZEU ÎN GENERAL?

Mă conectez cu Dumnezeu prin rugăciunea personală și ajutorul (faptele bune) oferit celor din jur. Când faci fapte bune, îl poți găsi pe Dumnezeu în cealaltă persoană sau, mai bine decât atât, îl poți găsi pe Dumnezeu în tine.

 

CUM VĂ ÎMPĂCAȚI CU FAPTUL DE A FI ALĂTURI DE CEI BOLNAVI ȘI MURIBUNZI? CUM POATE CINEVA SĂ SE ÎMPACE CU PROPRIA-I MORTALITATE?

Nu cred că am reușit vreodată să împac cu ideea de a vedea atât de multe morți într-un timp atât de scurt, dar știu și am credința că Dumnezeu controlează acest lucru. S-ar putea să nu pară un răspuns logic, dar credința este cu siguranță răspunsul care mă mângâie oarecum. Încă sunt îndoliat pentru pierderile pe care le-am avut.

 

CE ANUME CREDEȚI CĂ DUMNEZEU NE CHAEMĂ SĂ FACEM CA INDIVIZI, COMUNITATE ȘI CA BISERICĂ?

Dumnezeu ne cheamă individual pentru a încerca din răsputeri să fim o familie mai unită, să ne iubim mai mult, să ne îngrijim mai mult unii de alții și să ne susținem unii pe alții. Ca și creștini, urmând exemplul Domnului și Mântuitorului nostru, avem datoria de a face acest lucru.