Dacă citiţi aceste rânduri (şi le citiţi), este probabil să mergeţi duminica la biserică, sau cel puţin ocazional. Dacă nu mergeţi la biserică, aceste rânduri nu sunt pentru dumneavoastră. Dar dacă sunteţi din categoria de oameni, tot mai restrânsă, care este afiliată unui organism religios, vă încurajez să citiţi mai departe. Şi dacă sunteţi una dintre persoanele care din motive de tradiție sau din proprie convingere, aparțineți printr-un fel sau altul de Biserica Română Greco-Catolică, vă implor să citiţi mai departe.
Ca membri, poate, ale unora dintre parohiile noastre de tradiție, conştientizaţi scăderea numărului de persoane din băncile bisericii, şi pariez că acest lucru vă îngrijorează la fel de mult ca și pe mine. Vă sunt recunoscător pentru îngrijorare, şi ca un pas înainte în a aborda problema împreună, aş dori să vă gândiţi de ce vă îngrijorează că numărul descreşte, întrebându-vă: Ce vă face să vă întoarceţi la biserică săptămână de săptămână?
Nu există răspunsuri greşite. Doar gândiţi cu atenţie, clar şi onest despre ce vă motivează. Ce anume vă atrage cu adevărat la Sfânta Liturghie duminica dimineaţa? Remarcaţi fiecare gând care vă vine în minte, fără cenzură sau prejudecată. Scrieţi-l iar apoi citiţi lista cu grijă. Există vreunul din motivele dumneavoastră care exprimă sensul identităţii personale sau identificării cu parohia proprie? În ce fel? Vă face vreunul din motive să vă gândiţi: „Acesta/aceasta sunt eu?”, sau: „Aparţin acestui grup, acestei familii.” De ce?
A aparţine unei biserici este a exprima un set complex de factori personali, sociali, psihologici şi spirituali, care formează un nucleu al propriei identităţi. Aţi cunoaşte identitatea, tot aşa cum – sau dacă – vă identificaţi cu parohia, va influenţa modul în care răspundeţi provocărilor întâmpinate de parohie, precum şi a propriilor dumneavoastră provocări spirituale. Aceasta este important nu doar pentru dumneavoastră, dar şi pentru mine, şi pentru noi toţi care formăm mica noastră turmă.
O modalitate de identificare cu parohia este calea Ego-ului. Dacă vă identificaţi cu propriul ego, parohia va fi o extensie a dumneavoastră. Văzând tot mai puţine persoane la Sfânta Liturghie, poate provoca o diminuare a sensului de sine şi a stimei de sine (mai ales dacă sunteţi un preot). Pentru a compensa acest lucru, vă puteţi afla în situaţia de a ne părăsi biserica, sau să căutaţi o alta cu mai mulţi membri, care vă pare mai de succes: mai mulţi membri participanți, conturi mai mari, clădire mai mare. Vă simţiţi mai bine cu mai mulţi „învingători” şi mai puţini „perdanți” într-un efort de a vă mulţumi, de exemplu, ego-ul.
Dar există o cale de a vă identifica cu parohia, care nu vă implică ego-ul: calea comuniunii. Cuvântul neotestamentar pentru aceasta este koinonia, care înseamnă a împărţi, a participa, fraternitate, comunitate. Calea comuniunii (incluzând, dar fără a se limita la, împărtăşania euharistică), vă identifică cu ceva – sau mai degrabă, cu Cineva, într-un mod care vă face o persoană mai mare, în timp ce ego-ul devine din ce în ce mai mic. Atunci parohia este o extensie nu a dumneavoastră, ci a lui Isus Hristos.
Priviţi iar la lista de motive pentru a merge la biserică: cuprinde cumva şi ceva asemănător cu împărtăşirea vieţii lui Isus Hristos? Bineînţeles, poate nu aţi exprimat-o chiar aşa, dar dacă lista cuprinde aşa ceva, atunci făcând acest exerciţiu, aţi făcut deja primul pas spre reînnoirea întregii Biserici. Felicitări – şi mulţumesc!
Acum haideți să începem împreună această muncă a reînnoirii.