În acest an, după cum probabil vă puteți aminti, tema editorială centrală a Unirii / Canton ar trebui să fie Liturghia. Se pare că natura a avut alte planuri. Pandemia care afectează planeta chiar ne-a împiedicat să celebrăm, să călăuzim și să învățăm despre ceea ce am dorit în revista noastră din acest an. Trebuie să ne gândim puțin mai profund pentru a vedea cum am fost afectați de izolarea prin care am îndurat-o în ultimele câteva luni. Întrebați-vă: „Ce a făcut suspendarea celebrării publice a liturghiei în viața mea spirituală? Dar în viața familiei mele? ” Pentru mine, întrebarea este: „Ce va face Bisericii noastre această suspendare de la Euharistie și lipsa contactului unul cu altul timp de luni întregi?
Mulți oameni și-au oferit prognosticările și alte presupuneri despre ceea ce este „noul normal” sau cum va fi în lunile sau poate, chiar în anii următori. Alții, poate prea înspăimântați ca să se gândească la astfel de lucruri, au ales în schimb să facă tam-tam sau să facă tapaj cum că ei nu ar putea trăi în trecut, cu alte cuvinte să trăiască așa cum au făcut-o întotdeauna, să ducă mai departe ceea ce consideră ei a fi „viața normală”. , orice ar însemna asta pentru ei. Însă, oricum au gestionat situația, genul de izolare în care am trăit este destul de necunoscut pentru noi, generația noastră. În orice caz, se prea poate ca „noul normal” să fie anormal.
Și Biserica are puține îndrumări de oferit, deoarece creștinii, care sunt meniți să fie împreună, unul cu celălalt, cu Dumnezeu și cu întreaga rasă umană, au fost împărțiți, atomizați, ținuți deoparte. Ceea ce noi am avut de făcut în ceea ce privește suspendarea închinării publice și a trăirii fără a fi prezenți fizic la o sărbătoare a Sfintei Liturghii nu este ceva cu care oricine este în viață a avut de a face, cel puțin nu la scară globală.
Poate că asta te-a determinat să întrebi: „Unde este Dumnezeu în această dezordine?” A plecat Dumnezeu AWOL (absent fără concediu oficial – nt)? Sau este un fel de mesaj, sau mai rău, un fel de pedeapsă de la Dumnezeu? Din partea mea, am ales să consider momentul prezent ca un fel de crizalină, un cocon care pare lipsit de viață și latent, dar care, de fapt, duce în el o transformare extraordinară. Cine știe ce se simte creatura dinăuntrul ei, în timp ce suferă metamorfoza de la larvă la adult?
Cu alte cuvinte, ce se întâmplă dacă omida, a cărei viață nu a fost altceva decât să se târască în jurul mâncării de frunze, devine înspăimântată și supărată pentru coconul care, că-i place sau nu, este obligat să locuiască fără să plece până la transformarea sa completă ? Nu știe altceva decât să fie omidă. Nu-și poate imagina cum va fi viața ei odată ce poate zbura.
Poate că izolarea cu care am trăit a fost ea însăși un fel de sacrament, o liturghie a metamorfozei, un moment hrisalic pentru Biserică. Ceva se schimbă în noi, atât individual, cât și colectiv. Trebuie. Noi, care trăim în Spiritul Sfânt, cu speranța învierii din inimile noastre, nu putem posibil ști cum va arăta învierea și când se va întâmpla. Știm că nu va fi ceea ce suntem obișnuiți. Nu va fi „normal”.
Și nu tocmai de aceea sărbătorim în primul rând liturghia? Există nu ca un scop în sine, ci ca un indicator către viața care va urma, o anticipare palidă, anticipare-omidă a liturghiei cerești, unde nu “unde nu este durere, nici intristare nici suspinare” și unde nu va fi virus, nici boală, nici o moarte nu ne va putea despărți din nou unul de altul.
Traducere: Viorel Badiceanu
You ask such fine questions and gently remind us of God’s path in our lives. I have found profound times for reflection during this time. Such a wonderful gift. I feel Father Radu’s accident may be a time of rest for his body and refreshing for talking with our Lord. I have had times such as this in my life. It indeed is beyond our competitors what the Lord allows that we may be the vessel He requires.
beyond our comprehension…