Cândva am avut un prieten – de fapt mai mult o cunoștință. Ne-am întâlnit doar de vreo două ori, în două ocazii diferite, dar am ajuns să ne cunoaștem printr-un interes comun în ”peacemaking”, procesul de instaurare a păcii sau de conciliere, respectiv, obiecția conștientă la serviciul militar.
Joshua Casteel fusese membru al Batalionului 202 al Inteligenței Militare a Armatei Statelor Unite, respectiv un interogator vorbitor de limbă arabă a infamei închisori Abu Ghraib din Irak. De fapt, prin această lucrare a ajuns la concluzia că învățăturile lui Isus se potrivesc cu iubirea nonviolentă, o iubire activă a prietenului și a dușmanului și că acest lucru era incompatibil cu ceea ce făcea în serviciul său militar. În 2005, el a fost eliberat în mod onorabil din armată datorită exprimării obiecției propriei conștiințe, iar ulterior, și-a continuat munca de pace prin studiu, predare, scriere și literatură. (Puteți afla mai multe despre aceste idei în cartea sa, Scrisori de la Abu Ghraib, și mai multe despre Joshua la www.joshuacasteel.com.)
Dacă memoria îmi servește, Joshua și cu mine ne-am întâlnit întâia oară la o adunare a Frăției Catolice a Păcii (în engleză Catholic Peace Fellowship – CPF) în South Bend, Indiana. Am fost acolo pentru o prezentare a Premiului Sf. Marcellus al CPF unei persoane care a contribuit la eforturile de pacificare după izbucnirea așa-numitului “Război împotriva terorii” (Războiul din Iraq). Am primit și eu în anii anteriori acest premiu pentru o scrisoare pastorală pe care am scris-o în martie, 2003. În această scrisoare, mi-am exprimat discernământul, ca episcop al eparhiei noastre, că războiul propus în Irak nu a îndeplinit criteriile creștine ale “teoriei războiului drept” și că era astfel imoral. Am ajuns la concluzia că membrii eparhiei noastre nu ar putea participa la acest război având conștiința împăcată. (Când scrisoarea a devenit cunoscută, am fost întrebat de către un reporter pe câte persoane va afecta scrisoarea mea și am speculat că “poate o duzină”. Puțin știam că unul dintre oamenii noștri, Cătălin Chindea, un enoriaș al bisericii Sf. Elena din Cleveland, care era deja înrolat în aviația americană (AirForce), se va afla în curând în Irak.)
Timpul a trecut, iar eu și Joshua am avut mai multe ocazii de întâlnire, deși au fost mult prea puține. Joshua a murit în 2012, la vârsta de 32 de ani, cedând unei forme de cancer care se pare că se regăsește în special în rândul femeilor asiatice în vârstă și al soldaților care au lucrat la “gropile de foc” din Irak. Dar înainte de moartea sa, Joshua a lăsat o moștenire clară cu privire la angajamentul său față de nonviolența creștină în vorbirea, învățătura și scrierea sa.
La fel ca și Joshua, am ajuns de mult timp la concluzia, conform căreia nonviolența este, într-adevăr, ceea ce Hristos ne-a învățat și ceea ce El cere de la ucenicii Săi. Mi-a fost clar, chiar și înainte de a fi hirotonit la preoție, că mărturia pentru un Isus nonviolent ar trebui să fie țelul muncii mele de o viață. Iar în gândul meu credeam că am făcut câte ceva în direcția acesta prin învățătura propovăduită ca episcop. M-am gândit că, în situația în care nu aș fi convins pe nimeni să accepte Evanghelia Nonviolenței, oamenii ar ști cel puțin care este poziția mea, și ar ști cum aș reacționa la o poveste despre un soldat în Irak.
Imaginați-vă atunci surpriza pe care am avut-o, când am descoperit că povestea din ediția curentă a Unirii urma să fie despre Cătălin, un om care reflectă asupra perioadei petrecute atât ca soldat cât și ca civil în Irak și Afganistan. Mi-a devenit extrem de clar faptul că, în cei șaizeci și trei de ani de existență, nu am reușit să prezint mărturia clară a învățăturii lui Isus despre nonviolență, așa cum a făcut-o Joshua în cei treizeci și doi de ani ai săi. Mi se pare că a sosit timpul să încep să investesc mult mai mult efort, energie și claritate în acest aspect al episcopatului meu.
Apoi, am citit interviul lui Cătălin. Să spun că am fost impresionat de acest om ar fi o afirmație modestă. El, la fel ca mine, ca noi toți de altfel, se află pe drumul credinței. Prin definiție, a fi ”pe drum” presupune că nu ai ajuns încă la destinație. Dar, ca și călătoria prea scurtă a lui Joshua, călătoria lui Cătălin – de asemenea scurtă, dar în plină desfășurare – mi-a inspirat și îmbogățit propria mea călătorie, propriul meu drum.
O zicală din cel de-al doilea război mondial spune că “nu există atei în tranșee”. Nu sunt sigur dacă mai este cazul în cultura noastră post-creștină. Într-adevăr, se pare că există câțiva necredincioși care se găsesc fără un Dumnezeu către care să se întoarcă în mijlocul luptei. Cătălin descrie diferența pe care o are credința în zilele noastre în viața unui om care este expus pericolului extrem și fricii sale însoțitoare. De asemenea, el merge mult mai departe, reflectând la propria-i situație, spunându-ne cum rugăciunea, deja o constantă în viața pre-militară, s-a schimbat de la “te rog” la “mulțumesc”. Punându-și toată încrederea într-un Dumnezeu care îl iubește și care îi garantează supraviețuirea veșnică, acest lucru i-a oferit curajul nu doar să supraviețuiască misiunii sale militare, ci să se întoarcă “cu o cheie (franceză)” în țările sfâșiate de război pe care le-a vizitat prima oară cu o armă, de data aceasta pentru a repara și nu a distruge.
Cătălin mi-a amintit că de fapt curajul este strâns legat de inimă, de esența Evangheliei Nonviolenței, care departe de a fi un refugiu din calea luptei, reprezintă războiul lui Dumnezeu împotriva răului și al morții. În acel război, fiecare creștin este chemat să fie un soldat, dar un soldat în armata Prințului Păcii. În această armată rugăciunea, iubirea-sacrificiu, încrederea în Dumnezeu și, mai ales, recunoștința reprezintă armele reale ale misiunii noastre, așa cum demonstrează Cătălin, prin exemplul propriu.
Și le sunt recunoscător atât lui Joshua, cât și lui Cătălin pentru ceea ce m-au învățat. Sper să învăț și mai multe de la amândoi.
Pentru a citi interviul lui Cătălin Chindea apăsați aici.