Calea credinței lui Cătălin Chindea a început în România. Născut și copliărit în Alba Iulia și până la vârsta de 13 ani, Cătălin a emigrat  în anul 1995 în Statele Unite ale Americii împreună cu mama și sora lui, urmând pașii tatălui lor care a emigrat în anul 1990, respectiv al fratelui mai mare, ajuns în America în 1994. Acești 5 ani au fost sinonimi cu rugăciuni neîncetate pentru reîntregirea familiei. Întregul proces de imigrare în America a avut un impact atât de puternic asupra vieții sale, încât atunci când Cătălin a absolvit liceul, s-a simțit obligat să se revanșeze față de țara sa adoptivă, care l-a întâmpinat cu brațele deschise. În 2002, Cătălin s-a înrolat în Forțele Aeriene ale Statelor Unite, petrecând 6 ani în diferite misiuni, mergând în locuri exotice precum Irak și Kuweit. Convingerea că Dumnezeu este prezent cu el în orice moment și că a avut un plan specific pentru destinul său l-a ajutat pe Cătălin să depășească dificultățile fizice, provocările emoționale și au facilitat întoarcerea în Statele Unite teafăr și nevătămat. La puțin timp după reîntoarcerea în țară, Cătălin a fost rechemat în misiune, servind un contract de 2 ani și jumătate în Irak, respectiv încă 2 ani și jumătate  în Afganistan, fiind contractor guvernamental în serviciul forțelor armate americane. La a doua revenire în S.U.A în 2013, Cătălin s-a căsătorit și s-a stabilit inițial în Texas cu soția sa.  Un an mai târziu, cei doi s-au mutat în Cleveland pentru a fi mai aproape de familia lor și de comunitatea greco-catolică de la biserica Sf. Elena.

Cătălin, îmi poți spune puțin despre tine, despre cum s-au împletit credința și biografia ta?

La fel ca mulți alți enoriași din Episcopia Greco-Catolică românească din Canton, m-am născut și am crescut în România. Tatăl meu a venit în Statele Unite în 1990. În 1995, am venit împreună cu mama și sora mea după cinci ani de rugăciuni intense către Dumnezeu pentru a primi viza. În 2001, am intrat în armată și am desfășurat câteva misiuni în străinătate în Irak, Kuweit, Afganistan. Când am părăsit armata în 2008, am devenit un contractor civil și am petrecut încă cinci ani și jumătate în Irak și Afganistan, încercând să ajut mai mulți oameni acolo. Cred că am devenit mai religios în timpul petrecut în Irak pentru că te apropii de Dumnezeu când ești mai aproape de diavol. În acele condiții, ești în căutarea ajutorului în fiecare minut din fiecare zi. Când nu primești ajutor fizic, te îndrepți către ajutorul spiritual. Deci, când te confrunți cu pericolul tot timpul (minut cu minut, clipă de clipă), descoperi că Dumnezeu este cel mai bun prieten al tău. M-am întors în SUA la începutul anului 2013 și am rămas aici, mulțumindu-i lui Dumnezeu în fiecare zi pentru că m-a readus în siguranță.

Din România spre Statele Unite ale Americii

Îți poți descrie experiența mutării dintr-o lume în alta, din România în SUA? Ce a însemnat această schimbare pentru tine? 

Cred că pentru mine a fost o confirmare că Dumnezeu există. Știu că sună a clișeu, dar faptul de a putea veni în această țară a fost o imensă realizare. Fiind crescut într-o țară în care ți se spune “nu” tot timpul (indiferent de ce ai fi vrut să faci) este foarte dificil. “Nu poți face asta, nu poți face aia” – o tonă de restricții. Fiind destul de norocos că tatăl meu a avut șansa de a ajunge în această țară și de a se stabili definitiv a fost uimitor.

De asemenea, a fost dificil să așteptăm cinci ani până să venim în America. Mai întâi de toate, era greu să nu ai un tată în toată această perioadă – să vorbești cu el doar la telefon sau să scrii scrisori sau să te gândești că poate nu-l vei mai putea vedea niciodată. Mă gândeam că nu voi putea niciodată să mă duc în America, deoarece oamenii nu se duc în America doar așa cu una cu două, este foarte greu – mai ales în acele vremuri, după căderea comunismului. Așadar, ne-am rugat foarte mult, mama și cu mine, mergeam deseori la biserică. Eram un băiat de altar și obișnuiam să frecventez studiile biblice de sâmbătă. Într-un fel, te încredințezi în Dumnezeu că, în cele din urmă, lucrurile pe care le-ai vrea se vor realiza. Dar în sinea mea, mă gândeam mereu că nu se va întâmpla; era prea mult să ceri sau poate că simțeam că nu meritam acest lucru.

Cinci ani au trecut, presărați constant de rugăciuni și în cele din urmă s-a întâmplat! Am venit în această țară, iar în primul an a fost ireal. A fost incredibil să te duci dintr-o țară în care ți s-a spus întotdeauna “nu” într-o țară în care toată lumea îți zâmbește și admiră faptul că ai reușit să ajungi în acel loc. A fost un șoc, un șoc cultural. Dar mi-a fost mai ușor să mă integrez, ținând cont că eram tânăr și este mult mai ușor când ești mai tânăr. Am simțit că această țară are mult mai multe de oferit decât țara mea de origine, așa că am devenit foarte patriotic. Iubesc această țară și acesta este motivul pentru care am decis să mă înrolez – am vrut să mă revanșez față de această țară. Desigur, are defectele sale și nu este perfectă, nu este o utopie. Dar această țară este casa mea pentru mine, aceasta este inima mea.

Întreaga idee a libertății religiei este, de asemenea, nouă. Uneori în România simțeam că nu am de ales, că merg la biserică pentru că toată lumea merge la biserică. Aici există o libertate religioasă – oamenii te respectă fie că mergi la biserică, fie că nu. Oamenii te respectă dacă ești spiritual sau nu, religios sau nu. Mă simt mai religios acum decât înainte, pentru că am reușit să vin aici. Aceasta dovedește că Dumnezeu există și ascultă. Nouă, El ne-a dat ceea ce am cerut.

Biografie-cronologică în SUA

Apoi ai trecut prin școală, ai absolvit liceul, după care te-ai înrolat în aviație?

Am venit aici și am terminat clasele a șaptea și a opta, apoi m-am înscris la liceu și am absolvit. Timp de un an mi-am ajutat tatăl la compania lui și apoi m-am înrolat în aviația americană. Aceasta a fost imediat după 11 septembrie, 2011, după ceea eu numesc “Războiul împotriva creștinismului”. Cel puțin așa am simțit în acea perioadă. Deci, m-am înrolat la câteva luni după 11 septembrie și am petrecut în total șase ani în serviciu activ. După câțiva ani de antrenament, am fost debarcat în străinătate. Ar trebui să spun că m-am oferit voluntar. Ei întreabă cine vrea să meargă iar eu am vrut să plec. Mie mi s-a părut că era un sacrificiu de a fi în serviciul militar. A merge în străinătate și a fi în prima linie părea chiar mai mult decât un sacrificiu. M-am simțit mai bine să dăruiesc înapoi acestei țări – dăruind înapoi lui Dumnezeu, dăruind înapoi tuturor – prin faptul de a călători acolo și a trăi totul pe propria piele. Aftel, în 2003 am plecat în Irak.

Serviciul militar din prima perioadă

Te face misionar faptul că ai participat în mai multe misiuni?

Nu sunt sigur dacă aș formula-o în acest fel. Misiunea mea acolo era de a ajuta. Dacă a fost percepută ca atare sau nu, este o altă poveste. Când m-am oferit voluntar să particip, nu a fost pentru că am dorit să merg și să împușc oameni sau să arunc lucrurile în aer. Am vrut să fiu acolo și să ajut, am vrut să pot face diferența; am vrut să mă pun în situația acelor oameni și să văd ce se întâmplă – de ce nu ne înțelegem, de ce nu văd ceea ce văd eu? Speram să le pot explica de ce suntem acolo, și anume, ca să-i ajutăm. Cred că într-o oarecare măsură am reușit. Cred că am făcut diferența, cel puțin în zona unde eram. A existat o mare diferență între situația dinainte de a ajunge noi și după plecarea noastră. Când am sosit, oamenii se temeau să iasă pe străzi, oamenilor le era frică să se uite la noi. Când am plecat, am văzut copii care erau îmbrăcați să meargă la școală și care se jucau pe străzi. În general, oamenii au fost mai sănătoși și mai fericiți. Cred că misiunea mea a fost completă; am realizat cu succes scopul pentru care am fost trimis acolo.

”totul a început în Irak când mi-am dat seama că Dumnezeu are un plan mai mare pentru mine și, dacă ai credință, în cele din urmă vei vedea planul Său.”

Cum a fost acea experiență?

M-am gândit inițial că voi fi bine. În capul meu România a fost întotdeauna o țară foarte restrictivă, o lume în care nu puteai fi cu adevărat cine voiai să fii. Prin urmare, m-am gândit că o să mă descurc în Irak mult mai bine decât ceilalți soldați, pentru că am trecut prin unele dintre lucrurile pe care acești oameni le traversau. Din nou, a fost un șoc cultural. Ajungând acolo și văzând gravitatea situației, stilul de viață al oamenilor, a fost un șoc uriaș – nu mă așteptam. Câteva zile după ce am ajuns, am avut primul nostru atac și m-am panicat. Era pentru prima oară în viața mea când mi-am dat seama că mă panicam. Exista cineva acolo care trăgea spre mine, aruncând o bombă asupra mea. Există un glonț cu numele meu pe el, de la un tip care nici măcar nu știe cine sunt, nu știe nimic despre mine, nu știe de ce sunt acolo, nu știe că sunt acolo să ajut și nu să produc suferință. Când te afli la o asemenea răscruce a panicii, ori înnebunești – lucru care s-a și întâmplat cu unii – ori descoperi că există cineva sus acolo care te ajută. Există un Dumnezeu. Cred că am devenit mult mai religios în timpul acestor atacuri. De multe ori m-am trezit în buncăre rugându-mă, pentru că nu prea aveam ce altceva să fac. Mi-am dat seama după o vreme că nu cred că misiunea mea este să mor aici. Nu cred că Dumnezeu vrea să fiu acolo și pur și simplu să dispar și să-mi sfârșesc viața fără nicio realizare. După câteva atacuri pe care le-am supraviețuit (cred că se pot numi atacuri reușite) a devenit natural să gândesc că Dumnezeu vrea să rămân în viață, că Dumnezeu avea planuri mai mari pentru mine, nu doar în locul acesta.

Am continuat să mă rog și am continuat să-i mulțumesc lui Dumnezeu. Rugăciunea mea către Dumnezeu a trecut de la “Te rog ajută-mă să rămân în viață, te rog, nu mă lăsa să mor” la ”Îți mulțumesc Doamne pentru că mi-ai dat viață; Îți mulțumesc Doamne că mi-ai dat o altă zi”. Astfel, am trecut de la a mă ruga pentru viață, la a mulțumi pentru viață. M-am întors din Afganistan de peste 5 ani și nu a trecut o zi fără să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a readus acasă în viață și într-o singură bucată. Mă rog dimineața când mă trezesc. De fiecare dată când mă duc la mașină, fac semnul crucii și mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mă păstrează în siguranță și pe un drum sigur. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru mâncarea pe care mi-o dă, pentru că am văzut oameni care nu aveau nici mâncare, nici apă și știu că mi s-a dat mult mai mult decât altora.

Așadar, totul a început în Irak când mi-am dat seama că Dumnezeu are un plan mai mare pentru mine și, dacă ai credință, în cele din urmă vei vedea planul Său. Totul are un domeniu de aplicare. Nimic nu este întâmplător. Nu se poate să există o astfel de coincidență. Când vezi convoiul din fața ta aruncat în aer, oameni murind în fața ta, oameni murind în spatele tău și ție nu ți se întâmplă nimic, îți dai seama că nu poate fi o simplă coincidență. De ce am supraviețuit? De ce au murit ceilalți oameni și eu nu? Poate că erau mai puțin religioși sau nu se rugau destul? Este o posibilitate. Dar cred că Dumnezeu are un plan diferit pentru fiecare persoană. Pentru mine, planul a fost să vin acasă în siguranță în speranța de a realiza ceva. Războiul cu siguranță te apropie de Dumnezeu dacă crezi în El. Și cred că dacă nu o faci, pur și simplu înnebunești, iar mulți au și făcut-o.

Opțiunile unei persoane pe timp de război: credința sau nebunia.

Din câte înțeleg, cred că cele două opțiuni pe care o are o persoană în contextul războiului este fie să înnebunești, fie să te abandonezi complet providenței lui Dumnezeu.

Corect. Și mulți oameni au mers până la punctul de a se împușca în picior, astfel încât să fie trimiși la un spital undeva în afara Irakului. Pentru mine, gestul a fost nebunesc; a-ți face rău ție însuți, doar pentru că nu ai avut puțină credință. M-am panicat și eu la început. Primele zile au fost oribile. Nu am trăit niciodată un asemenea nivel de frică. Dar a devenit din ce în ce mai evident că Dumnezeu avea un plan pentru mine, așa că nu trebuia să-mi fac griji. Asta nu înseamnă să nu fiu prudent, dar nu trebuia să-mi fac griji pentru moarte, pentru că nu era locul în care aveam să-mi sfârșesc viața. Deci, am acceptat și m-am dus înainte.

Afganistan

Misiunea ta din Afganistan a fost similară sau a adus lucruri noi  în prim-plan?

Misiunea din Afganistan a fost, de asemenea, o misiune voluntară. A fost contractul meu de muncă civil. M-am oferit să merg acolo chiar după ce am părăsit serviciul militar, poate pentru că i-am simțit lipsa. Unii oameni spun că, atunci când te afli într-o zonă de pericol și scapi cu viața, în mintea ta îți revine gândul reîntoarcerii. Poate că asta era. M-am alăturat forțelor civile (engl. civilian force), m-am dus în Irak timp de doi ani și jumătate, după care am mers în Afganistan alți doi ani și jumătate. În Afganistan am reușit să tratez cu oamenii mai direct. Am angajat o mulțime de localnici, m-am împrietenit cu mulți, le-am ascultat poveștile și am ascultat cum au fost maltratați de talibani sau de grupul Shias. Aceste grupuri traversau țara și ucideau oameni. Ei au propriul lor Dumnezeu, dar pentru mine este încă Dumnezeul nostru, este același Dumnezeu, dar ei îl numesc Allah. Ei se roagă foarte mult lui Allah. Înțelegi mult mai mult religia lor atunci când te așezi și discuți cu ei, ceea ce am și făcut în Afganistan. Am mâncat cu ei, am dormit printre ei, am avut aceleași condiții de viață pentru o lungă perioadă de timp. Am petrecut doi ani și jumătate acolo cu localnicii, astfel încât să înțeleg mai bine religia și stilul lor de viață, mult peste majoritatea oamenilor de-acasă care își iau informațiile de la Google sau să de la știri.

Acasă după război – sau a vedea lumea cu ochi noi.

Întoarcerea ta acasă, iarăși dintr-o lume în alta, și revenind la o viață ”normală”, a constituit o schimbare per ansamblu?

Din punct de vedere spiritual nu. Aceeași credință pe care am avut-o acolo o am și aici acasă. Continui să cred că totul se întâmplă cu un scop, că Dumnezeu veghează asupra noastră. Singura diferență este dialogul cu oamenii de-aici și încercarea de a-i face să înțeleagă că lumea pe care o văd în acest moment nu reprezintă întreaga lume.  Fiind acolo am conștientizat că aceea este realitatea tristă a lumii în care trăim. S-ar putea să fie grozav aici în America, sau în alte țări, dar cred că există atâtea țări în lume unde nu este atât de grozav să trăiești.  Oamenii nu au libertatea, oportunitățile și toate celelalte lucruri pe care le avem aici. Deci, încercarea de a vorbi cu oamenii și a-i face să înțeleagă este dificilă pentru că e dificil să le explici sentimentele pe care le trăiești când te afli în situațiile respective. Pot să îți explic cum sunt oamenii, ce mănâncă, cum se îmbracă, dar nu pot să îți explic sentimentul pe care îl ai atunci când te afli în mijlocul lor. Nici măcar nu pot să explic sentimentul pe care îl ai când ajuți pe cineva, când oferi cuiva, pentru o zi de lucru, echivalentul unui salariu pe o lună de zile. Ei știu că timp de o lună vor fi fericiți, vor avea mâncare, iar familia lor va fi îngrijită. Acel sentiment nu îl poți explica. Ți se face pielea de găină doar la gândul acelei experiențe, dar nu o poți explica. Oamenilor le este dificil să înțeleagă experiența mea de-acolo. Tot ce pot să le spun e că am trecut prin multe. Am încercat să ajut oameni. Există oameni care într-adevăr au nevoie de ajutorul nostru și nu ar trebui să-i judecăm. Doar fiindcă ești musulman sau creștin nu înseamnă că ești în mod automat un om rău. Suntem oameni cu toții și cu toții credem într-o ființă superioară.

Petrecând atât de mult timp acolo și revenind acasă la libertate, primul lucru pe care l-am observat au fost culorile. Pare neverosimil, dar acolo totul este gri, toate lucrurile au o tentă bej sau gri. Iar apoi te întorci acasă și totul este plin de culoare. Vezi albastrul, roșul și verdele (mai ales verdele frunzelor din copaci!) și astfel începi să apreciezi viața și mai mult. Pentru mine, reîntoarcerea a fost într-un fel o experiență spirituală, retrăind totul, bucurându-mă de viață, simpla viață, doar atât.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-am întors și nu oricum, ci sănătos, fiindcă astfel pot aprecia viața mult mai mult acum decât o făceam în trecut.

“Acum, când mă duc la biserică mă regăsesc într-un loc plin de pace și mulțumire.”

Înapoi în Irak și Afganistan – de la armă la unealtă, dar mereu cu Dumnezeu.

Iar după această perioadă acasă te-ai hotărât se mergi înapoi.

Ultimele două misiuni au fost pe o perioadă de 5 ani – doi ani și jumătate în Irak, doi ani și jumătate în Afganistan, cu o mică vacanță de două săptămâni la fiecare șase luni. Prima experiență din 2004, când am avut arma în mână, a fost una revelatoare. Ultimele două, în loc de armă am avut o unealtă (o cheie franceză). A trebuit să mă duc acolo ca să repar lucruri. A fost o experiență cu totul diferită. Dar per total simți cam aceleași lucruri. Simți că ai învățat ceva, ai dobândit ceva, iar când te întorci acasă realizezi că iubești viața și mai mult. Te bucuri de viață, iubești oamenii și propria familie peste măsură. Te duci la biserică mai fericit. Acum, când mă duc la biserică sunt mai fericit decât în perioada tinereții mele. Atunci trebuia să mă duc la biserică fiindcă eram nevoit.  Mama mea obișnuia să-mi spună ”Pune-ți hainele bune pe tine acum fiindcă mergem la biserică.” Iar replica mea era ”Dar mamă…!” Într-un final ajungeam și noi la biserică. Acum, e cu totul diferit. Este diferit deoarece acum mă duc la biserică ca să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dăruit, spre deosebire de a veni să-I cer să-mi dea ceva. Să nu mă înțelegeți greșit, nu am încetat să-I cer, noi toți cerem tot felul de lucruri de la Dumnezeu – Doamne, te rog ajută-mă cu chestia asta sau aia. Pe urmă ai anumite înțelegeri cu Dumnezeu: ”Dacă mă ajuți cu această problemă, promit că voi fi mai religios, voi veni la biserică mai des.” Toți facem lucrul acesta. Dar pentru mine acum e diferit.

Acum, când mă duc la biserică mă regăsesc într-un loc plin de pace și mulțumire – foarte diferit de atunci când am fost forțat să mă duc.

Cred că înțeleg puțin mai bine și religia. Pentru mine, religia are un rol foarte important în societate. Știu că mulți oameni din America nu sunt de acord cu această afirmație. Dar cred că religia îți dă un stil de viață mai sănătos. Oamenii care sunt religioși au mult mai multe șanse de a trăi mai mult, de a dona și de a-și acorda timp altora, care sunt mai puțin norocoși decât ei. Cred că religia joacă un rol important în bunăstarea oamenilor și a societății.

Viața de zi cu zi.

Cum e viața acum pentru tine?

(zâmbind) Agitată! În 2012 m-am căsătorit cu soția mea care este din România. Am început o viață bună în Texas, dar a trebuit să ne mutăm în Ohio, deoarece părinții mei au avut nevoie de ajutor. Deci, am venit să-i ajutăm. Am venit inițial pentru doi ani și suntem deja aici de cinci ani. Ne-am cumpărat casa noastră, avem familia noastră, avem un stil de viață decent.

Din punct de vedere spiritual, sunt fericit. Sunt recunoscător pentru tot ceea ce am, pentru toți cei din jurul meu, pentru toate oportunitățile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. De fiecare dată când intru în mașină, de fiecare dată când mănânc, de fiecare dată când mă trezesc, de fiecare dată când mă duc la culcare – mereu îi mulțumesc lui Dumnezeu. Singura cale de a-i mulțumi lui Dumnezeu este atunci când realizezi că ai primit mult mai mult decât probabil ai cerut. De aceea, per ansamblu, sunt o persoană fericită.