La Detroit, la ultima noastră convocare (a clericilor), am putut să împărtășesc clerului nostru unele dintre preocupările mele profunde cu privire la Biserică. Acea adunare, care a avut loc în octombrie 2019, a fost ultima oară când ne-am putut întâlni față în față. Mă rog să nu fie ultima, dar este imposibil să cunoaștem gândul lui Dumnezeu cu privire la pandemia în care trăim cu toții acum. Mesajul meu către preoții și diaconii prezenți în acea săptămână a fost puternic, dur; unii ar spune sumbru. Cu toate acestea, nu a fost menit să deprime, ci să inspire.
În aceeași ordine de idei, m-am gândit că aș împărtăși puțin din acest mesaj, adaptat oarecum pentru un public mai larg decât clerul. Aceasta a fost ceea ce am avut de spus:
Uneori simt că în lumea de astăzi Biserica Catolică și cu adevărat creștinismul în sine, se află într-o criză. Laicism exagerat și agresiv; capitalism militant, ateu, materialist; iar interesul și atenția sunt captate acum de alte credințe religioase, ca să nu mai vorbim de inimile și mințile acelora care au fost cândva creștini. Mă întrebam dacă, în mijlocul acestei crize, noi greco-catolicii români – în ciuda unei istorii mândre și a mărturiei curajoase a martirilor noștri – nu ne-am pierdut drumul. Dacă este așa, este pentru că poate am uitat de ce existăm în primul rând.
Eparhia noastră se luptă puternic în multe direcții: închidem parohii care există de mai bine de 100 de ani; parohiile rămase se luptă să rămână în viață, iar misiunile mai noi se prăbușesc din lipsă de sprijin instituțional. În general, ne lipsește și un sentiment vibrant de administrare responsabilă și o conștientizare serioasă a nevoii unor sacrificii serioase din partea unora dintre credincioșii noștri.
Între timp, ai noștri frați și surori, catolicii bizantini ai bisericilor ucrainene, melchite și rutene din Statele Unite și, în unele cazuri, din patria lor, descoperă o viață nouă bazată pe un puternic simț al misiunii și susținut de resurse catehetice și instituționale, pe care ei înșiși le-au dezvoltat. Iar în Ungaria a fost înființată o nouă biserică sui iuris.
În cele din urmă, în ciuda ideilor bune, a entuziasmului și sprijinului minunat al fraților mei preoți, cred că conducerea mea nu este ceea ce ar putea fi. Încă mai am nevoie să învăț dacă vreau să-mi împlinesc visele de episcop. Mai multă învățătură, desigur, înseamnă mai mult eșecuri, pentru că din eșecuri învățăm cel mai mult.
Sarcina pe care o avem în fața noastră este imensă și începe cu a afla de fapt care este această sarcină – de ce suntem aici, ce ne cere Dumnezeu în numele oamenilor pe care El îi iubește atât de mult. Nu vom descoperi sarcina și misiunea noastră citind cărți de rețete sau realizând șase sau șase sute de versiuni ale „business as usual” (n.t. afaceri, ca de obicei). Dumnezeu schimbă peisajul din pășunea Sa și trebuie să ne schimbăm odată cu el.
După cum a spus odată președintele Abraham Lincoln în mijlocul unui război care distrugea noua națiune americană, „Dogmele trecutului liniștit sunt inadecvate prezentului furtunos. Momentul de acum este supraîncărcat cu greutăți și trebuie să profităm de el; deoarece cazul nostru este nou, trebuie să gândim din nou (dintr-o nouă perspectivă) și să acționăm într-un nou fel. Trebuie să ne eliberăm pe noi înșine și atunci ne vom salva țara”. (Mesaj anual către Congres, 1 decembrie 1862)
Cu toții trebuie să nu ne mai îngrijorăm de cum vom face tot ce trebuie făcut și să nu ne mai plângem că nu avem oameni și nu avem resurse. De fapt, Dumnezeu ne-a răspuns tot timpul la rugăciuni. Sărăcia, micimea și slăbiciunile noastre sunt forța noastră, nu handicapul nostru. Dumnezeu v-a ales pe voi – clerici și laici – și v-a adus pe fiecare dintre voi în această eparhie. Voi sunteți comoara noastră, resursa noastră principală și obiectul iubirii sacrificiului lui Dumnezeu. Putem avea încredere deplină că acest Dumnezeu ne va da tot ce avem nevoie pentru împlinirea voinței Sale, așa cum spune Sfântul Pavel, „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întărește.”. (Fil 4:13)
În primul rând, totuși, trebuie să căutăm sincer și cu seriozitate voia lui Dumnezeu și să descoperim misiunea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o. Această misiune există; este „de ce”-ul nostru: De ce suntem aici în aceste ținuturi și de ce facem ceea ce facem. Așa cum spunea recentul canonizat Sf. John Henry Newman, avem misiunea noastră și, dacă nu reușim să o descoperim în această viață, cu siguranță ni se va arăta în următoarea.
Am câteva idei de împărtășit despre misiunea noastră, dar nu contează prea mult decât dacă aceasta este cu adevărat misiunea pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Aceasta nu este o chestiune ce ține de ideile mele, ci de voința lui Dumnezeu și trebuie să lucrăm pentru a descoperi voința lui Dumnezeu. Voi reveni cu mai multe detalii despre acest subiect în viitoarele comunicări, dar pentru moment, deschideți-vă propria inimă și lăsați descoperirea să înceapă.
Tradurece: Viorel Bădiceanu.