În această toamnă, după un deceniu de locuit în Statele Unite, am avut norocul să mă întorc pentru câteva săptămâni la „casa părintească” (de fapt un apartament) din orașul natal, Satu Mare.
Pe de o parte, această călătorie a însemnat o ieșire din realitatea mea actuală – din „hamstereala” continuă dar importantă reprezentată de rutina muncă-familie – pentru a obține o nouă perspectivă asupra vieții. Pe de altă parte, a fost o oportunitate de a mă reconecta cu trecutul meu personal (oameni, locuri, amintiri) pentru a înțelege mai bine misteriosul „cine sunt eu” în acest anotimp al vieții. Nu era o noutate faptul că lumea a îmbătrânit un deceniu, inclusiv eu. Dar am devenit intens-conștient de faptul că generația bunicilor mei nu mai este printre noi și că, pe lângă pozele vechi și amintirile personale, prezența lor pe acest pământ a fost marcată doar de piatra lor funerară. Gândurile mele s-au îndreptat către generația părinților mei, care va urma vrând-nevrând și ce se va alege de „acasă” după plecarea lor.
În general, experiența imigrării reprezintă căutarea oamenilor unui nou „acasă” în speranța unei vieți mai bune. Adesea, imigranții de prima generație ajung să trăiască în două lumi, o experiență aproape schizoidă – țară veche/țară nouă, casă veche/casă nouă – într-o comparație constantă a celor două lumi. În mod ciudat, acest lucru se manifestă adesea ca un dor pentru prima, și o viețuire în a doua. Acest dor este regăsit și în cazul nativilor, care ajungând la maturitate, căută să retrăiască sau să recreeze experiența copilăriei, o variantă adesea idilica a lui „acasă”.
Dar vine un moment în viața noastră când începem să ne întrebăm cu adevărat unde este aceast „acasă”. Este în oameni, locuri sau amintiri? Este cumva în interiorul sau în afara noastră? Este în trecut, prezent sau viitor? Ar putea fi pe această planetă sau pe alta? La urma urmei, este în această viață sau în cea de apoi? Ei bine, pentru necredincioși, viața este o călătorie de la naștere la moarte și cam atât. Pentru credincioși, este un pelerinaj de la pământ la cer. Dacă căutăm în Biblie un răspuns în acest sens, vom afla că Dumnezeu este adăpostul nostru, respectiv casa noastră (Psalmul 91:1), iar patria noastră este în ceruri (Filipeni 3:20). În ceea ce privește locația, raiul este adevăratul „acasă” (odată ce lăsăm în urmă lumea materială, inclusiv corpurile noastre), cu precizarea că raiul începe chiar aici, pe pământ.
În plus, așa cum a subliniat Isus, împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru (Luca 17:21), deci nu un loc exterior, ci o lume pe care putem accesa, indiferent unde ne aflăm. Și dacă avem în vedere faptul că Dumnezeu este mereu cu noi (Matei 28:20), chiar și atunci când suntem rătăciți sau dezorientați spiritual, atunci tot ce am avea nevoie este un semn divin pentru o infuzie de speranță, pentru a ne declanșa curajul și pentru a beneficia de noi perspective.
Ei bine, atunci de ce nu simțeam eu o consolare știind toate acestea? După un timp, mi-au venit în minte versurile piesei „Home” de Phillip Phillips, amintindu-mi de toate momentele din ultimii 10 ani, în care m-am agățat de aceste cuvinte, ca și cum ar fi fost rostit de o voce divină, liniștitoare în vremuri de provocări și suferință:
Hold on to me as we go
As we roll down this unfamiliar road
And although this wave is stringing us along
Just know you’re not alone
‘Cause I’m gonna make this place your home.
Care în limba română ar suna cam așa:
Ține-te de mine în timp ce mergem
În timp ce coborîm pe acest drum necunoscut
Și deși acest val ne împinge
Să știi doar că nu ești singur
Pentru că voi face din acest loc casa ta.
Iar în clipa aceea, după cum zicea și Nae Ionescu, m-am dumirit. „Acasă” este locul unde sunt mintea, corpul și inima ta. În esență, acasă este locul în care tu ești… conectat cu Dumnezeu. Fie prin oameni, fie în singurătate, în această țară sau în altă parte, căminul este conexiunea cu divinul.
Acest „semn” a fost pentru mine o reamintire că viețile noastre sunt în multe privințe un dar și o oportunitate de a transmite darul celor din jur. Să acceptăm și să fim recunoscători pentru cine suntem și ai cui suntem, să renunțăm la trecutul nostru (im)perfect, să fim cufundați în prezent și să privim cu speranță spre viitor.
Acestea fiind spuse, mă întreb oare cum este „acasă” la tine…