Nimeni care mă cunoaște sau care a văzut o fotografie cu mine nu m-ar confunda cu un culturist, dar m-am gândit foarte mult în aceste zile la misiunea mea de preot și la toți preoții, în acești termeni. Și chiar ideea de „corp” a fost în prim-planul gândurilor mele în aceste zile, dintr-un motiv întemeiat.
Vedeți, în timp ce scriu acest lucru, stau la patul mamei, în timp ce se odihnește liniștită. A fost internată în sistem hospice și îngrijire paliativă, iar eu și fratele meu am adus-o acasă după o scurtă internare și reabilitare. Corpul care a servit-o – care a fost ea – de mai bine de 92 de ani a ajuns la capătul capacității sale de a se menține în existență ca organism viu. Acum este acasă, dar până când veți citi aceste rânduri, s-ar putea să se afle într-un loc foarte diferit, cu sufletul îndepărtat de trupul ei, deși doar ca să se odihnească în așteptarea Învierii.
De obicei, oamenii se gândesc la preoți ca la oameni care au grijă de suflete, ca și cum „sufletul” ar fi ceva separat și independent de „trup”. Acesta este un mod foarte limitat de a privi ceea ce facem, deoarece în moduri unice preoții au grijă de corpurile noastre, precum și de sufletele noastre. Nu putem concepe sufletele umane ca fiind independente de corpurile lor. Oamenii sunt ființe psiho-fizice, adică ființe formate din trup și suflet împreună. Moartea fizică este separarea nefirească a celor două. Ea există în opoziție cu planul lui Dumnezeu de la începutul creației și nu conform acestuia. Este consecința neascultării originale, a păcatului, a decăderii naturii umane din destinul ei, divin conceput: nemurirea trupului și a sufletului împreună.
Moartea nu este ceva ce Dumnezeu a intenționat; este ceva ce Dumnezeu a biruit tocmai prin intermediul trupului uman al lui Iisus Hristos, trupul care i-a fost dat de Fericita Sa Maică, Maria. Predându-și trupul în moartea sângeroasă pe cruce, Dumnezeu l-a înviat din nou în a treia zi. Învierea, deci, este un eveniment care se întâmplă cu corpul tău din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu trupul lui Isus.
Slujirea și viața preotului sunt definite de sacramente (sau „mistere”) pe care le slujește în și pentru Biserică, pentru Poporul lui Dumnezeu. Pentru noi catolicii, și în special catolicii bizantini, sacramentele sunt departe de gesturile simbolice care comunică un sens. Sunt acțiuni fizice care comunică viața trupului și sufletului – sufletelor noastre, într-adevăr, dar prin și în și cu corpurile noastre. Numim sfânta Euharistie în special „medicina nemuririi” pe care o primim „pentru vindecarea sufletului și a trupului împreună”. Aceasta implică mâncarea, hrana efectivă, actul fizic de a primi hrană în corpul nostru. La fel, nu există botez digital sau căsătorie virtuală. Și nu poate exista mărturisire sacramentală prin Zoom, deoarece acest mister necesită o întâlnire fizică, intimă și nemijlocită între doi oameni, penitentul și preotul.
Euharistia este mijlocul ales de Dumnezeu pentru a hrăni întreaga persoană, pentru a ne comunica propria Viață a lui Dumnezeu și pentru a ne pregăti trupurile pentru înviere. Deci, într-un sens foarte real, atunci, permițând Bisericii să continue să primească Trupul lui Hristos, preotul este un fel de culturist, oferind hrană divină de la masa Domnului pentru a ne construi trupurile individuale pentru viața veșnică.
Există și o altă dimensiune. Pe măsură ce primim corpul sacramental al lui Hristos, noi, Biserica adunată, devenim trupul lui Hristos. În slujirea Euharistiei, preotul construiește trupul care este Biserica. Împărtășania nu este niciodată un moment privat „eu și Iisus”, ci o întâlnire a comunității Bisericii cu comunitatea Sfintei Treimi prin care suntem divinizați, devenind prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură, chemat să preia, să își asume sarcina lui Dumnezeu de a da viață lumii.
Mama mea se duce acolo unde vom merge cu toții, unde chiar Dumnezeu a mers în Isus Hristos. Corpul în care trăiește acum nu este capabil să o ducă acolo decât prin renunțarea la timp și spațiu. Dar, din cauza credinței pe care a trăit-o, a credinței care a hrănit-o și a protejat-o toată viața, cred că tocmai acest trup, pe care ea și noi l-am iubit și îngrijit atât de mult în această viață, va fi crescut, glorificat, desăvârșit, făcut întreg și capabil să strălucească cu lumina iubirii cu care ne-a iubit pe noi și pe ea, o iubire care nu este mai puțin decât iubirea care este Dumnezeu.
Traducere în limba română: Viorel Bădiceanu