Crescut și școlarizat romano-catolic, Pr. Isaac de la Mănăstirea Sfintei Învieri (Holy Resurrection Monastery, St. Nazianz, Wisconsin) și-a părăsit credința în timpul adolescenței sale rebele. El a pășit în deșertul „celei mai complete trăiri imorale a vieții pe care o poți trăi”. Dar muzica, în special hip-hop-ul, a fost mijlocul său de supraviețuire, terapia și sănătatea sa psihică. Rapul și ritmul de dimineața până seara, au devenit pasiunea sa și o oază în fața tuturor necazurilor și tribulațiilor. Nu știa câtuși de puțin că acele ritmuri ,,fermecate” pe care le fredona ore în șir ziua întreagă, vor deveni o fundație pentru viața sa monahală.

Totuși, trăind în compania drogurilor, într-un studio și abia mâncând zile întregi, a ajuns la capătul puterilor și a strigat: „Doamne, dacă exiști, arată-mi că ești real”. Acel moment a devenit o „rugăciune pură”, o renunțare la sine și a permis o întâlnire cu Dumnezeu, „o prezență simțită” așa cum o numește el.

Din acea zi, viața i s-a schimbat complet. Cu ajutorul unei amice evreice, Pr. Isaac s-a cufundat în Vechiul Testament, apoi s-a întors la casa părintească, s-a întors și la facultate (specializare în filosofie și teologie catolică) și a trăit a doua sa rugăciune de convertire: „Iisuse, dacă ești cu adevărat Dumnezeu, aș vrea să știu.”

 

Părinte Isaac, cum ați ales să deveniți călugăr? Care v-a fost procesul de discernământ?

Una dintre primele cărți citite, care a fost cu adevărat importantă pentru mine, a fost Viața lui Moise a Sfântului Grigore de Nisa. Am luat-o de  la o bibliotecă școlară și citind-o, m-am îndrăgostit. Apoi, am început să citesc Sfântul Grigore Nazianz, Sfântul Vasile cel Mare … și astfel am descoperit și m-am atașat de Biserica Răsăriteană – așa m-am întors! Părinții greci ai Bisericii m-au transformat complet. Apoi a trebuit să decid dacă voi fi catolic sau ortodox. Aveam o biserică ruteană în Indianapolis, unde locuiam în acea vreme. Deci, când m-am dus acolo, am simțit imediat că am ajuns – da, asta este, aici este acasă!

Apoi, înainte de convertirea mea, am vizitat-o ​​pe sora mea la un colegiu benedictin din New Hampshire, unde studia. Îmi amintesc că i-am spus: „Dacă aș crede în Isus, aș fi călugăr!” Cred că Dumnezeu a auzit asta și a spus: „Am să te prind eu cu chestia asta”. Deci, Dumnezeu m-a ținut în această afirmație și mă bucur că a făcut-o.

Îmi amintesc de prima dată când m-am întors la spovedanie după 12 ani, am împărtășit preotului că simțeam că ar trebui să explorez călugăria. El m-a sfătuit să-mi acord trei sau patru ani pentru a mă asigura că nu este un zel inițial. Dar această chemare nu a dispărut niciodată. După facultate, m-am uitat la câteva mănăstiri, dar odată ce am găsit mănăstirea Sfânta Înviere (Holy Resurrection), nu am mai privit înapoi niciodată. A fost cu adevărat miraculos! Știu cât de lenți suntem uneori când răspundem la e-mailuri … și cu toate acestea, când am cerut o vizită, într-o oră am primit două răspunsuri pe e-mail. În acel moment, nu mi-am dat seama, dar acum spun: „Omule, acesta este un miracol!”

 

Cum ați știut, cum ați ajuns la concluzia că Isus este real?

Răspunsul nu a fost imediat. Sfântul Grigore de Nisa mi-a fost cel mai mare ajutor. Când am citit Viața lui Moise, care este o carte despre viața spirituală, am văzut câtă frumusețe are în ea. Ceva ce m-a cuprins și nu am putut ignora acest fapt; încă o face până în ziua de azi. Deci, pentru ca fie real, un lucru de o asemenea frumusețe nu poate exista în afara lui Dumnezeu.

Este dificil de spus în cuvinte. Această asigurare, mai profundă decât un sentiment, un mod de a fi, s-a schimbat în mine odată ce am pus această întrebare. Dacă Isus este real, dacă Isus este Dumnezeu, iar asta m-a îndreptat către răspuns – „Da!” Ori de câte ori i-am cerut ajutor lui Isus, chiar înainte de a crede, s-a întâmplat o transformare în mine și în viața oamenilor din jurul meu. De-a lungul timpului, totul în viața mea s-a schimbat spre bine. Relațiile cu familia mea au fost restabilite după o perioadă de haos cauzată de dependențele mele. Văzând această transformare m-a ajutat cu adevărat să cred că Isus este real, deoarece aceste schimbări nu au avut loc înainte de a-I cere.

Răspunsul a venit din interior și apoi a început să se manifeste în lumea din jurul meu; felul în care am văzut lucrurile schimbându-se, și realitatea mea a început să se schimbe.

 

Puteți descrie o zi din viața dumneavoastră?

Fiecare zi este aceeași și totuși complet diferită. Avem momente care sunt puse în mod constant deoparte pentru rugăciune. La mănăstire, într-o zi din săptămână avem în jur de cinci ore de rugăciune și alte lucruri între ele. Ne rugăm dimineața (Mezonopterul, la 5:30 a.m.), rugăciunea lui Isus (rugăciune tăcută) timp de aproximativ 20 de minute. Luăm o scurtă pauză, apoi continuăm cu Orthros (Utrenia) și Prima Oră (6:45 – 8:15 a.m.). După aceea, luăm micul dejun, urmat de muncă (diferită pentru fiecare – de la curățenie până la încercarea de a rezolva chestii de IT). La prânz, ne întoarcem la biserică și ne rugăm Ora a treia și a șasea (care durează aproximativ 25 de minute). Luăm prânzul și apoi în jurul orei 4:50 p.m. ne rugăm Ora a Noua, rugăciune tăcută și Vecernia. Apoi sunt cina și spălatul vaselor și ne întoarcem pentru Rugăciunea de seară (Dupăcinarul), după care fiecare merge în chilia sa pentru timpul personal de rugăciune. Apoi mergem la culcare, pentru a ne trezi a doua zi, și a o lua totul de la capăt.

Un lucru care îmi place este că nu trec niciodată patru sau cinci ore fără să intri în biserică. Astfel, acest ritm chiar îți centrează viața în jurul bisericii și îl plasează pe Dumnezeu în mijlocul zilei.

 

Ascultând structura zilei, nu pot să nu vă o conexiune cu programul vieții unui sportiv profesionist – antrenament de mai multe ori pe zi, exerciții corporale / mintale, nutriție atentă, odihnă – o viață general-structurată, echilibrată și disciplinată. Este aceasta o comparație corectă? Sunteți oameni de rugăciune profesioniști?

Da, are sens. După cum subliniază Sf. Pavel, suntem chemați să fim sportivi spirituali, să alergăm cursa cea bună. Suntem, la fel ca sportivii, într-un ritm pe care îl urmăm zi de zi, pentru a menține un anumit nivel de performanță. Deci, la fel ca sportivii, atunci când coborâm ștacheta, acest standard, ne ieșim din formă, ceea ce nu este doar fizic (îmi este greu să stau în picioare în timpul Vecerniei), ci și mintea mea începe să fie distrasă. Mă concentrez pe lucruri care nu sunt atât de relevante, pentru că nu sunt obișnuit cu rugăciunea. Cu cât te obișnuiești mai mult cu rugăciunea, cu atât mintea ți se concentrează asupra lui Dumnezeu și nu te mai preocupi de celelalte gânduri zilnice.

Dieta este, de asemenea, importantă – sportivii trebuie să o mențină pentru a fi competitivi. Postim în anumite zile; ne abținem de la anumite alimente. Deci, cu siguranță există o legătură puternică între atletism și viața spirituală.

 

Oamenii definesc rugăciunea în moduri diferite. Cum ați defini rugăciunea? Ce este rugăciunea pentru dumneavoastră?

Dacă ar trebui să vin cu o definiție, aș spune: ridicând mintea și inima către Dumnezeu. Ceea ce înseamnă să ne dăruim lui Dumnezeu într-un mod pe care îl putem face chiar în acel moment. Chiar și o mișcare rapidă a inimii este o rugăciune către Dumnezeu. Și de aceea este important să ne antrenăm mințile și inimile pentru a-L ține în permanență pe Dumnezeu în fața noastră. Pentru mine, aceasta este esența.

 

Care sunt câteva tipuri de rugăciune pe care le faceți la mănăstire?

Principalul tip de rugăciune este Rugăciunea Liturgică (rugăciunea întregii Biserici) și care implică întregul ciclu de rugăciune (de la oficiul de la miezul nopții [Mesonyktikon/Mezonopterul] până la Rugăciunile de după Liturghia divină). Totul este conectat în Rugăciunea Liturgică. De asemenea, folosim foarte mult rugăciunea lui Isus pentru că este o mare parte a tradiției noastre. Există și alte rugăciuni precum Acatistele (un tip de imn recitat de obicei dedicat unui sfânt, eveniment sfânt, sau uneia dintre persoanele Sfintei Treimi) sau Parastas (rugăciune pentru cei plecați). Apoi, ai acele rugăciuni în care stai singur, în prezența lui Dumnezeu și care este strâns legată de rugăciunea lui Isus. Pentru mine, lectura spirituală este o altă formă de rugăciune care mă conduce spre o rugăciune mai profundă.

Există și alte forme de rugăciune mai puțin ,,interesante”. Un exemplu a fost când a trebuit să mă familiarizez cu maniera în care sunt oficiate serviciile și am fost ,,aruncat” să oficiez serviciul la un moment dat. În acele cazuri, nu am fost în stare să fiu atent la cuvinte, la ceea ce se spunea, pentru că trebuia să mă asigur că am urmat rubricile pentru a conduce slujba, astfel încât toți ceilalți să poată să se implice în rugăciune. Aceasta este o formă de rugăciune și sincer, mi-a luat ceva timp să înțeleg asta. Este un sacrificiu pentru ceilalți, la fel cum o mamă își sacrifică timpul pentru a fi în contact cu ai ei copii. De asemenea, orice formă de sacrificiu din dragoste pentru ceilalți este o formă de rugăciune.

 

Ce conștientizare! Gary Chapman, în cartea sa The Five Love Languages, (Cele cinci limbaje ale iubirii) descrie cele cinci moduri în care oferim și primim dragoste (cuvinte de afirmare, acte de serviciu, timp de calitate, atingere fizică și daruri), dar nu mi-a trecut prin cap că acestea ar putea fi modalități de rugăciune, modalități de a-i întâlni pe Dumnezeu și pe oameni. Dumneavoastră și ceilalți călugări păreți să folosiți toate aceste mijloace pentru a vă ruga, a oferi / primi dragoste și a împărtăși responsabilități în beneficiul întregului grup, nu-i așa?

Da, de fapt ai putea susține că afirmațiile îndreptate spre Dumnezeu sunt acte de laudă. Timpul de calitate este întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune (liturgică sau de altă natură). Oferim daruri sau haruri date de Dumnezeu – fie că sunt aptitudini, talente sau energie spirituală – în beneficiul altora. Îi slujim lui Dumnezeu și unii altora, iar atingerea fizică devine o sursă de iertare și împărtășire.

 

Sportul și spiritualitatea într-un cadru comunitar au un lucru în comun – munca în echipă. Puteți împărtăși acest subiect și cum se manifestă acest lucru la mănăstire?

Da, toate acestea se întorc la Sfântul Pavel – totul trebuie să funcționeze împreună (capul, mâinile, picioarele) dacă suntem Trupul lui Hristos. Acesta este cazul la nivel practic, în timpul liturghiei, în care preotul, diaconul, cantorul, fiecare colaborează și au roluri specifice pe care le urmează. La fel ca în fotbal, nu poți avea ca portarul să alerge pe tot terenul și să lase lucrurile larg deschise. Dar acest lucru se aplică și situațiilor non-liturgice, care aparțin de o dinamică familială (cred că și familia este ca un sport de echipă). Eu compensez pentru slăbiciunea Părintelui Moise, el suplinește slăbiciunea mea și apoi încercăm să scoatem punctele forte ale celeilalte persoane. Deci, la fel ca în sport, încercăm să punem oamenii cu abilitățile potrivite la locurile potrivite; același lucru este valabil și pentru viața comunității.

De exemplu, Părintele Seoirse este foarte bun atunci când o situație ar putea fi nedreaptă, văzând lucrurile mai repede decât ar putea vedea ceilalți dintre noi. Deci, ne sprijinim pe el pentru asta. Părintele Maximos are un nivel de inteligență mai presus de noi toți, de aceea ne sprijinim pe el și el oferă acest dar comunității noastre. Într-adevăr, este uimitor să observăm asemănările dintre sport și viața comunitară.

De asemenea, există ierarhie și structură. Abatele este conducătorul; ca un antrenor, pune oamenii potriviți în pozițiile potrivite. Asta implică o mulțime de ascultare și atenție din partea lui, să învețe și să vadă încotro merge totul. Rolul nostru este să-l ajutăm în acest efort. Avem un consiliu de călugări profesați (călugări care au depus voturile perpetue și și-au dedicat întreaga viață acestei vocații) care discută probleme și îl ajută pe stareț să ia decizii. Avem novici, care discern dacă acesta va fi locul lor pentru întreaga lor viață, de obicei un proces de trei sau patru ani. Apoi avem postulanți – oameni care caută vocația monahală – care petrec până la șase luni la mănăstire, învățând și experimentând viața monahală, înainte de a trece la noviciat.

Există câteva limite, dar există atât de multe domenii care necesită dragostea ca instrument necesar: o atenție profundă și iubire față de cealaltă persoană.

 

Care este motivul și scopul de a fi al unei mănăstiri? Care este scopul final, ținta?

Pentru călugăr, individual, scopul este să se împace cu sine, cu cine este – nevoia de Dumnezeu, proprie și de bază, păcătoșenia sa – care nu este neapărat un lucru rău. Dar poate fi o oportunitate de creștere, o experiență eliberatoare și realizarea comuniunii cu Dumnezeu în orice măsură posibilă. Lucrăm la mântuirea noastră aici, la modul nostru de a fi mântuit.

Mănăstirea, la o scară mai mare, acționează ca un loc în care oamenii care sunt chemați la viața monahală pot veni și lucra la mântuirea lor. De asemenea, funcționează ca o icoană pentru oamenii din afara mănăstirii, amintindu-le de prezența lui Dumnezeu în lume și de necesitatea unei uniri cu El. Le arată că aici se întâmplă ceva real, care este important. Îmi amintesc că am citit comentariul unui recenzor ateu la filmul Into Great Silence „În marea tăcere” (un documentar despre călugării cartezieni din Alpii francezi) care a spus: dacă Dumnezeu există, viața asta are mult sens. Pentru mine, aceasta a fost o afirmație importantă, deoarece stilul de viață al acestor călugări i-a vorbit acestui om. Dacă Dumnezeu există, Îi datorăm totul.

De asemenea, păstrează lucrurile în perspectivă. Fiind într-o mănăstire și obiceiurile de înveșmântare propriu servesc același scop. A purta negru le amintește oamenilor de moarte. Dar a fi un semn vizibil a ceva este mai important acum decât a fost vreodată, în această cultură obsedată de meme-uri, de atenție doar pe termen scurt. Având o clădire vizibilă sau îmbrăcăminte, ne dă posibilitatea să comunicăm dincolo de cuvinte.

Mănăstirea noastră specială oferă oamenilor un loc unde să vină și să-L întâlnească pe Dumnezeu, un loc sigur în care oamenii să poată face asta. Ei pot lăsa deoparte unele dintre responsabilitățile lumești (cum ar fi gătitul alimentelor) și pot experimenta rugăciunea într-un mod pe care viața lor ocupată nu le-ar permite. Este un loc în care poți experimenta și păstra tăcerea, un loc în care poți pune întrebări și poți simți că există cineva căruia îi pasă, un loc pentru îndrumare spirituală. Mănăstirea funcționează ca un centru spiritual.

 

Ce pot lua laicii din experiența monahală pune în aplicare în viața lor?

În primul rând, oamenii ar trebui să fie deschiși către un spațiu pentru liniște, un loc unde să poată scăpa de zgomotul electronicelor și să fie singuri. Pentru cuplurile căsătorite, un loc unde poți sta în acea tăcere și să faci loc nu doar pentru a vorbi cu Dumnezeu, ci și pentru a asculta.

În al doilea rând, încercați să fiți conștienți de modul în care vedeți lucrurile, deoarece acest lucru va influența ceea ce puteți vedea. Dacă pot schimba modul în care văd o persoană (un dușman sau cineva cu care nu mă înțeleg), voi putea să-L văd pe Dumnezeu prezent în acea persoană. Lucruri de genul acesta pot avea consecințe uriașe în viața spirituală.

În al treilea rând, iar acest lucru ar putea fi mai greu în timpul pandemiei, să ne bucurăm de comunitate și de prezența altora. Uită-te și vezi care sunt darurile și talentele lor și întreabă-te: Cum pot ajuta această persoană să-și exprime darurile într-un mod mai bun? Apoi, când vedeți slăbiciunile, în loc să le arătați, întrebați-vă: Cum pot să fac ceva, să fiu ceva care să îi ridice și să îi susțină în slăbiciunea lor?

Lasă-i timp și spațiu lui Dumnezeu; să ai o schimbare de perspectivă; ajută-i pe alții, întărindu-le darurile și susținându-le punctele slabe. Dau acest sfat altora și mie.

 

Interviu: Raul Botha

Traducere: Ipodiacon Viorel Bădiceanu