Când anul trecut mi-a fost cerut să scriu câteva rânduri pe acest argument, am rămas trăsnit de gânditor! Măi.., mi-am spus, teribilă și grea întrebare, crucea oricui de fapt! Este simplu si uneori ușor să scrii și să vorbești despre viață, despre o experiență colectivă sau personală, despre timp, istorie și spațiu, până și despre matematică și fizică cuantică, dar despre moarte?! Cum poți, de fapt, mai ales ca și creștin (și creștinul este, în esența sa o ființă îndrăgostită de viață, de iubire, de armonie, de pace, de eternitatea pe care Hristos ne-a readus-o, este, sau măcar în teorie ar trebui să fie, o ființă împlinită și fericită!), cum sărăcia lui Antonio și a Cleopatrei deci să poți vorbi despre moarte, despre umbra acestei imense, infinite fericiri?! Și mai ales eu, ca preot, ca slujitor al Vieții, al altarului, al Domnului nostru Iisus Hristos, mort și înviat a treia zi, eu ce pot să spun despre moarte fără să bat apa-n piuă?! Pe toți ne sperie! Pe toți ne lasă fără cuvinte: “omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului așa va înflori” zice psalmistul, “căci vânt a trecut peste dânsul și nu va fi și nu se va mai cunoaște încă locul său” – trist, nu?!
De când mă știu, am fost la sute și sute de înmormântări, peste tot jale și bocete, dezolare și disperare: “S-a dus maică, s-a dus și m-a lăsat singură cu trei copii!” Și mai recent, de când sunt Popă: “Părinte, de ce-a murit Părinte? (și aici de obicei urmează înjurături de groază și blasfemii de orice soi) Părinte, de ce?! De ce?! De ce eu?! de ce mie?! Oare chiar nu există Dumnezeu?! De ce mi-a făcut una ca asta?!” La care eu, normal, rămân mut! Mut ca o stancă seculară! Ce poți spune unei persoane care-și jelește ființa? Că există viață de după viață?! Că este înviere?! Că Hristos ne-a răscumpărat cu sângele său din abisurile păcatului strămoșesc?! Că există speranță?! Că într-o zi o să ne revedem iarăși împreună?! Astea-s povești! Bazaconii! N-au priză în acele momente! Cine jelește, își jelește ființa! Propria-i îndepărtare de Creator! Și acolo nu mai există cuvinte… Pentru că este vorba de celălalt! Cealaltă! Despre cei pe care i-am iubit în viață!
Dar totuși, îndrăznesc să spun, dacă ar fi vorba de tine, de mine personal? Fără alții! Tu în fața propriei tale morți! Căci TU TREBUIE să mori, asta e clar! Moartea și taxele sunt două lucruri de care nu scapi în viață! Sună paradoxal, nu?! Și totuși, într-o zi o să mori! (nu-mi face plăcere s-o afirm, dar asta e!). Tu cum te pui în fața ei?!
Eu o să vă spun un lucru pe care mi-l repet tot timpul și mie, ca să mă încurajez, să-mi fie bine măcar psihologic: “Părinte drag (căci îmi sunt drag, mă iubesc, așa a poruncit Domnul!), îmi zic: n-ai ce face, nu tu ai inventat VIAȚA, Dumnezeu a creat-o, și ordinea firească a acestei suflări este să crești! Nu doar fizic, ci spiritual! În Domnul! O muncă ce durează o viață! O muncă titanică! Cazi, te ridici, iar cazi și iar mergi înainte… Crești! Drama lui Iov din Vechiul Testament nu este suferința lui în toate aspectele sale, ci prezumția lui, orgoliul lui, faptul că din creatură, s-a gândit el, deșteptul de el, că este Creator… Lipsa de umilință! Dar Domnul l-a protejat, l-a ascultat totuși și i-a dat apoi har peste har și zile lungi și îmbelșugate… Pentru că Iov, care ne reprezintă pe toți, a înțeles și a rămas mut în fața lui Dumnezeu care îl întreabă la un moment dat: “unde erai tu când EU puneam temeliile acestui Univers?!” Ei bine, unde este moartea în acest caz?! Binecuvântările Domnului sunt eterne. Veșnice! Dumnezeu este fidel propriului său Cuvânt! Și Iov este contemporanul nostru, Iov suntem noi cu toții! Dar noi, noi suntem veșnici! Iar moartea face parte din Viață și este un simplu pasaj de la un nivel existențial la altul! Este o ușă pe care trebuie să o deschidem cu conștiința noastră morală și existențială… Cu alte cuvinte, dacă suntem buni în viața aceasta, trăim in aeternum, dacă nu, apoi eu nu mai știu ce să zic… doar Dumnezeu cu mila Sa infinită!!!
Iar aici am să conclud: nu moartea mă sperie pe mine personal, așa cum n-ar trebui să sperie pe nimeni, ci eventual, lipsa ei! Să mori este un har divin, o binecuvântare! Întrebați-i pe cei bătrâni și plini de zile: toți vor să se întoarcă Acasă, toți cei sinceri și cu inimă curată au această credință, Acasă! Întrebați-vă pe voi înșivă dacă sunteți sau nu pregătiți să înfruntați acest voiaj! Eu știu ce este – Acasă!!! Și chiar că nu mă interesează psihologii cei fără de credință, săracii de ei! Hristos, Domnul nostru, El da, că are toate răspunsurile… El a înviat din morți, El a distrus fixația și teama asta care-i “moartea” pentru noi, El s-a reîntors din veșnicie pentru a re-muri de fiecare dată cu noi împreună! El a învins! Pentru că a fost trimis de Cel fără de moarte, de Cel Veșnic, de Cel care ne-a zidit și ne-a iubit… de El! De Dumnezeu! El însuși fiind Dumnezeu! Homer este o poveste depășită, așa cum Zamolxis este o poveste veche și fără actualitate… Ce este moartea?! Ok! Vă răspund: nimic straniu, este să te întorci pur și simplu Acasă, în casa Părintelui ceresc care încă de departe ne vede și ne așteaptă cu brațele deschise, cu inelul pregătit, cu mantaua cea mai frumoasă la îndemână și cu vițelul cel gras pregătit pentru banchetul în cinstea noastră!