Creștinismul nu este o religie „spirituală” foarte rafinată. Are o legătură persistentă cu cenușa și praful acestei lumi. Viața creștină nu este o luptă maniheică în care spiritul bun luptă împotriva cărnii păcătoase. Nu, pentru creștin, toată creația este sacră atât din cauza creației sale de către Dumnezeu, cât și pentru că este prinsă în Misterul Pascal al morții și Învierii lui Hristos.
,,Pentru făptura așteaptă cu nerăbdare descoperire a fiilor lui Dumnezeu. Căci făptura a fost supusă deșertăciunii – nu din voia ei, ci sin cauza aceleia care a supus-o – cu nădejde. Pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu.” (Romani 8: 19-21)
Întruparea a schimbat pentru totdeauna starea spirituală nu doar a creștinilor, nici doar a oamenilor, ci a întregii creații. Atunci lumea fizică, inclusiv corpurile noastre, nu este o barieră în calea harului lui Dumnezeu, ci mai degrabă un vehicul pentru aceasta. Acesta este motivul pentru care Biserica are sacramente. Sunt semne vizibile, folosind materialele lumii fizice, ale harului invizibil al lui Dumnezeu.
Biserica, atât cea Răsăriteană, cât și cea Apuseană, cred că sacramentele au fost instituite, cel puțin implicit, de către Hristos. Cu toate acestea, timp de aproape 1.000 de ani, cele șapte sacramente așa cum le știm acum nu au fost bine definite. Biserica știa că există sacramente și că există multe alte acțiuni care sunt într-un fel asemănătoare cu ele în întreaga natură. Numărul și caracterul precis al sacramentelor au fost lăsate în seama misterului acțiunii lui Hristos în Biserica sa. În cele din urmă, cele șapte mari sacramente ale Bisericii au devenit definite în jurul marilor evenimente și realități constante ale vieții umane normale – naștere, creștere, hrană, mariaj, muncă, boală și moarte. În mod caracteristic, această definiție a celor șapte mari sacramente a avut loc mai întâi în Biserica Apuseană și a fost preluată mai târziu de Biserica Răsăriteană, care era mai puțin preocupată de definiție și punea un accent mai mare pe caracterul sacramental general al vieții creștine.
Cu toate acestea, nici în Orient, nici în Occident, viața rituală a Bisericii nu este limitată la aceste șapte mari sacramente ale bisericii. Mai degrabă, această viață se extinde printr-o varietate de acțiuni pentru a aduce harul lui Dumnezeu la fiecare fațetă a vieții umane (de exemplu, binecuvântarea unei case, binecuvântarea unei flote de pescuit și chiar binecuvântarea animalelor de companie și a altor animale) și astfel să fie sacră. Sacramentele, în sensul lor cel mai larg, leagă Biserica de comunitate și fac sacre lucrurile din viața de zi cu zi a poporului lui Dumnezeu.
Cuvântul folosit pentru taină în Biserica Bizantină este taină. Taina ca cuvânt provine din cuvântul latin sacramentum și se referă la un semn juridic sau o dedicație. Este un cuvânt pentru un contract legal care depășește simpla aplicare legală pentru a include onoarea personală a individului. Un exemplu a fost sacramentum militia, care a fost jurământul depus de un legionar roman când s-au alăturat armatei. Făceau asta defilând pe lângă stindardul vulturului legiunii ca semn al loialității lor. Latinescul sacramentum înseamnă că te dedici și primești dăruire în schimb. Biserica a adaptat termenul și în termeni religioși ca pe un semn al legământului dintre Dumnezeu și Biserica sa. Sacramentele Bisericii sunt atunci la baza relațiilor lui Dumnezeu cu poporul Său.
Biserica bizantină nu a folosit niciodată acest termen, care are o rezonanță quasi-legală. Mai degrabă, folosește termenul misterion sau mister. Termenul misterion se referea la ceva care era dezvăluit doar celor care fuseseră inițiați.
„…în context creștin, nu înțelegem prin „mister” doar ceea ce este descumpănitor și misterios, o enigmă sau o problemă insolubilă. Dimpotrivă, un mister este ceva revelat pentru înțelegerea noastră, dar pe care nu-l putem înțelege niciodată exhaustiv, deoarece duce în adâncimea nevăzută a lui Dumnezeu”.
În utilizarea bisericii, există trei sensuri în care are loc revelarea acestor mistere. Primul este revelația lui Dumnezeu în persoana lui Isus Hristos, care poate fi cunoscută doar prin inițierea credinței (Misterul Întrupării), iar al doilea este participarea simbolică, dar reală, la viață a Cuvântului lui Dumnezeu făcut om, făcut posibil prin celebrarea evlavioasă a Bisericii Sale. Această revelație este posibilă numai persoanei cu credință. Un necredincios ar putea avea cunoștințe academice despre mister, dar miezul misterului le va scăpa întotdeauna. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Euharistie: „Se numește mister pentru că ceea ce credem nu este același lucru cu ceea ce vedem, ci vedem un lucru și credem altul … Când aud menționându-se Trupul lui Hristos, înțeleg ce se spune într-un sens, iar necredinciosul în altul”.
Traducere din limba engleză: Viorel Bădiceanu