“Să Mergem Împreună”: oriunde te-ai uitat în România – la televizor și pe panouri, la biserici și alte clădiri – ai văzut imaginea unui Papa Francisc zâmbitor alături de aceste cuvinte. Traduse (în engleză), ele spun literalmente “să mergem împreună”, deși limba engleză ar putea favoriza o expresie precum “să mergem pe jos împreună” (”let us walk together”) – mai precis și mai expresiv. Pentru americani, “a merge împreună” implică o relație romantică și nu cred că este ceea ce Papa Francisc a avut în minte!
Dar cu siguranță, ceea ce avea Papa în gând este o relație. Sfântul Părinte a subliniat importanța relației – cu Dumnezeu, cu natura, cu semenul nostru – în atâtea căi și atât de mult din scrierile sale și predicile sale, încât m-am gândit că ar fi util pentru mine să mă gândesc la recentul pelerinaj la Blaj, să reflectăm, fiecare dintre noi, la relația pe care o avem cu parohia noastră, cu eparhia noastră, cu restul Bisericii greco-catolice românești, cu Biserica Universală și, într-adevăr, cu Hristos însuși.
Vizita Papei Francisc în România a fost în principal un eveniment al Bisericii și pentru Biserică. Pentru mulți dintre noi, din păcate, experiența noastră bisericească începe și se termină cu liturghia duminicală și participarea la ea într-o anumită parohie. Deși liturghia însăși, în frumusețea ei, în profunzimea ei spirituală și în realitatea sacramentală, poate fi profundă ca și experiență de transcendență ce putem avea în această viață, dacă experiența noastră de biserică este limitată la “a merge la biserică”, atunci ne lipsește ceea ce înseamnă a fi Biserică.
Când suntem aproape de Dumnezeu, ne apropiem unul de celălalt. Din punct de vedere spiritual, nu suntem niciodată mai aproape unul de altul decât atunci când suntem adunați la altar, celebrând Sfânta Liturghie și participând la singura pâine și singurul vin care este Sfânta Euharistie. Participarea sacramentală la Trupul și Sângele lui Hristos ne face un singur trup cu Hristos, unind-ne unii cu alții în legătura iubirii aduse de însăși sacrificiul prin care Hristos împacă lumea cu Tatăl: Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup, suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine. Deoarece pâinea de pâine este una, aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora, pentru că noi toți participăm la o singură pâine. Aşa şi noi, cei mulţi, un trup suntem în Hristos şi fiecare suntem mădulare unii altora; deși mulți, suntem un singur trup,” (1 Corinteni 10: 16-17, vezi și Romani 12: 5, Efeseni 4: 4).
Aceasta este relația la care se face referire prin cuvântul “comuniune”: o împărtășire intimă în viața lui Dumnezeu și în viața celuilalt. Nu se oprește când serviciile se termină, și nu există doar în interiorul zidurilor bisericii parohiale. Merge cu mult mai departe: Biserica există pentru a stabili, a extinde și a servi relația de comuniune între toate ființele umane, respectiv între umanitate și Dumnezeu.
Extinzând mult dincolo de celebrările individuale ale Sfintei Liturghii care se săvârșesc în bisericile noastre parohiale, există în realitate doar un singur Sacrificiu și fiecare celebrare locală a Euharistiei este o participare la Sacrificiu. Când suntem adunați pentru această sărbătoare în parohia noastră, suntem prezenți împreună cu Hristos, precum și cu toți credincioșii în toate timpurile și în toate locurile. Relația comuniunii depășește timpul și spațiul.
Dar noi, oamenii, în timp ce suntem în viață în această lume, trebuie să trăim în timp și spațiu. Transcendența Euharistiei este ceva ce experimentăm acum numai în mod mistic (adică, sacramental), iar astfel și Biserica trăiește în timp și spațiu, precum și în veșnicie. Așadar, ca orice lucru uman, Biserica are o structură. Această structură este similară cu și diferită de alte forme de organizare umană, deci trebuie înțeleasă în termenii săi. A înțelege Biserica înseamnă a respecta asemănările și diferențele sale cu privire la structurile “acestei lumi”, cum ar fi structurile de afaceri, politice, economice sau sociale.
În primul rând, Biserica este atât locală, cât și universală, sau “catolică”. Cuvântul “catolic” vine din cuvintele grecești care înseamnă “cu privire la întreg.” Pentru catolici, Papa, episcopul Romei, ca succesor al apostolului Petru, este persoana a cărei sarcină este să servească unitatea – comuniunea, cu alte cuvinte – a bisericii universale. Dar el nu face acest lucru “de sus în jos”, cum ar putea face o organizație complet umană, ci ca și Petru, apostol și însoțitor: Isus se roagă pentru credința lui Petru astfel încât, după ce a negat de trei ori pe Isus, Petru să se poată întoarce pentru a întări credința în frații săi (adică în apostoli) în încercările și în ispitele acestora: „Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu; Iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta. Şi tu, oarecând, întorcându-te, întăreşte pe fraţii tăi.” (Luca 22: 31-32).
Papa este un pastor, un păstor. Păstorul nu deține turma, ci merge cu ea și o îngrijește ca servitor al proprietarului turmei și în numele proprietarului. Turma păstorită de Papa, adică Biserica Catolică, aparține lui Hristos, astfel că Papa Francisc nu a mers în România ca să pretindă că este proprietar al turmei și să ceară plata, precum un director de afaceri, nici să ceară ascultare și să creeze o rânduială inspirată din violență și frică, asemenea unui rege. Este mai degrabă slujba păstorului să meargă cu turma proprietarului, să o protejeze, să o conducă și să dea turmei liniștea de a ști că nu sunt singuri pe drum. Asemenea a fost vizita Papei Francisc în România.
Am menționat că Biserica este atât locală, cât și universală. Papa Francisc nu păstorește întreaga turmă a lui Hristos singur, ci împreună cu ceilalți succesori ai apostolilor, și anume episcopii, care împărtășesc în slujirea unității și comuniunii la nivel local. Fiecare episcop primește o parte din turma lui Hristos, pentru a se îngriji în solidaritate și comuniune cu ceilalți păstori și cu Petru. Biserica noastră greco-catolică română este păstorită de episcopii care, împreună cu liderul nostru, Arhiepiscopul Lucian, alcătuiesc Sinodul Bisericii noastre, un cuvânt care înseamnă “pe drum împreună”. Sinodul este structura de conducere a Bisericii noastre. Sub conducerea Papei Francisc, Sinodul este de asemenea redescoperit ca structură unică pentru biserica universală.
Acesta a fost Sinodul nostru complet care s-a adunat în jurul altarului de pe scena stabilită în Câmpia Libertății de la Blaj, pentru celebrarea Euharistiei prezidată de Sfântul Părinte. De la tron, sarcina liturgică a Papei era să prezideze, să spună mereu, „pax vobis”, “pacea să fie cu tine” și să binecuvânteze mulțimea adunată din nou și din nou în numele Sfintei Treimi. Binecuvântarea lui se extinde asupra voastră a tuturor, a poporului lui Dumnezeu, prin noi, episcopi care suntem co-păstorii lui și prin păzitorii noștri, preoții care servesc parohiile voastre, slujind sărbătoarea Euharistiei care ne face pe toți una.
Prin intermediul vizitei sale în România, Papa Francisc a protejat turma Maestrului său prin întâlnirea cu președintele Klaus Iohannis și cu guvernul civil al țării. El și-a îndreptat atenția asupra rănilor din trupul Stăpânului (deși fără a putea să le vindece) vizitând conducătorii și păstorii Bisericii Ortodoxe din România. El a întărit minoritățile, atât etnice, cât și religioase, care alcătuiesc Biserica Catolică minoritară, sărbătorind Euharistia și rugându-se împreună începând cu cei din Arhiepiscopia Bucureștiului și Diecezei de la Iași, continuând cu faimosul altar secuiesc al Mariei din Șumuleu Ciuc (Csiksomlyó), ajungând până la biserica nouă, a micii parohii din cartierul de romi Barbu Lăutaru din Blaj.
Dar există o modalitate prin care Petru i-a întărit pe frații săi care, cel puțin în opinia mea, a contat cel mai mult în timpul acestei vizite. De la un tron făcut literalmente din gratiile închisorilor comuniste, Papa Francisc proclamă ca fiind “binecuvântați” (fericiți) șapte dintre episcopii noștri, care au fost recunoscuți în mod oficial ca martiri – martori – ai Bisericii. Prin beatificarea episcopilor martiri, Biserica le proclamă credința și loialitatea față de succesorul lui Petru. Noii noștri binecuvântați au devenit acum o sursă de speranță, o inspirație pentru martiriu, luminând calea nu doar pentru românii greco-catolici români, ci pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume.
Din diferitele lor locuri de temniță din România, acești martiri au arătat că, de fapt, ei nu erau ținuți în robie prin tortură, ziduri, gratii și lanțuri. Ar fi putut fi eliberați în orice moment, răspunzând favorabil cerințelor celor care i-au întemnițat și renunțând la loialitatea față de Petru. Dar erau pelerini, nu prizonieri. A fost datoria lor față de libertate și îndurare, precum și dragostea față de Biserică și față de poporul lor, care i-au ținut flămânzi și în locuri întunecoase, unde lumina lor avea să strălucească cel mai puternic. Ei au urmat pe Cel al cărui titlu minunat este “Bunul Păstor”. Martiriul lor le-a făcut, ca atare, un “sinod al conștiinței” și al sângelui. Deși au fost izolați în spatele ușilor, au călătorit împreună, pe aceeași cale cu Petru, ca membri ai unui singur Trup al lui Hristos.
Prin harul lui Dumnezeu, să nu încetăm niciodată să facem același lucru.